29 aug. Aeroport-hotel de vise
Anul acesta Aeroportul International Henri Coanda implineste 56 de ani de activitate civila si, desi este cel mai mare aeroport din tara, aeroportul Otopeni si-a depasit capacitatea proiectata. Baneasa este printre cele mai vechi cinci aeroporturi operationale din lume, gratie pionierului Aurel Vlaicu. Prin Otopeni, numai anul trecut au trecut 14 milioane de pasageri, o crestere de 20% fata de 2017. Asa ca presiunea pentru modernizarea si extinderea aeroportului este enorma, situatia reflectandu-se atat la pasageri, care, de multe ori sunt chemati cu pana la trei ore inainte de decolare, cat si la toti angajatii aeroportului.
Imi aduc aminte de primul meu zbor, undeva prin vara anului 1994. Cei care calatoresc des cu avionul stiu ca exista momente in care zborul poate fi extrem de frustrant. Daca ati avut vreodata un zbor anulat sau ati ramas blocat in aeroport mai mult de, sa zicem, trei ore, veti simti combinatia din jur de haos, mancare scumpa si conversatie prin interfon de-a dreptul apasatoare. Era o zi torida si nu era aer in terminal si, in efortul de a inainta, tot ce puteam mirosi era amestecul bolnav-dulce a sute de oameni in pregatire pentru zbor. Apoi m-am intersectat cu personalul, care era plictisit si dezinteresat – era ca si cum toata lumea fusese trimisa aici in mod deliberat pentru a-mi agrava frustrarea. La zece minute de la timpul meu de imbarcare initial – care au parut o vesnicie – m-am trezit sa verific din nou panoul si am vazut ceea ce nimeni nu vrea sa vada vreodata: clipocitul acela rosu intr-o mare verde pixelata. Zborul meu – care, intamplator, era si primul – fusese anulat si urma sa imi petrec inca trei ore in aeroport. Stiti momentele alea in care te uiti in jur si iti spui ca, daca iadul chiar exista, asa ar arata? Nicio pregatire, niciun scenariu romantic nu ma facea sa inteleg in acele momente de ce George Clooney a ramas in Up in the Air.
Daca vreodata sunteti in aeroport si v-ati plictisit sau pur si simplu cursa voastra intarzie, priviti in jur si explorati putin. Eu am fost nevoita sa fac exercitii de concentrare si de detasare, deopotriva, caci, pe langa frica ingrozitoare de zbor, era prima data cand plecam “printre straini”.
Cred ca ceea ce imi place cel mai mult la aeroporturi este ca esti usor inafara timpului. Mi-am amintit de un prieten care plecase pe data de 2 ale lunii in Hong Kong cu escala in Suedia si a ajuns la destinatie pe data de 1 – mi s-a parut o poveste ce merita traita. Aeroportul este un furnicar imens, totul este extrem de interactiv si, intr-o lume atasata de tehnologii filtrate si comunicare digitala, experimentarea vietii fara context poate fi o adevarata gura de aer. Prin geamurile mari, zona de piste parea o imensa proiectie de lasere, din interior se auzea, din cand in cand, o doza de suc desfacuta sau o foaie de ziar indoita. E greu de spus de unde vine aceasta afectiune pentru aeroport – poate ca are de-a face cu sentimentul comun de singuratate: oriunde privesti oamenii par consumati de unde vin sau unde se duc, iar acest lucru pare ca ii face sa nu realizeze deloc notiunea de “aici-acum”. E oarecum reconfortant sa experimentezi aceasta singuratate impreuna cu ceilalti. Oamenii din jur sunt ca niste fantome temporare intr-un film bine conceput: schimbam priviri, uneori schimbam placeri nevinovate despre cat de multa rabdare ne-a ramas inainte de zbor: “Plecati in concediu?”
Sentimentul deja familiar ca vom ajunge la destinatie sa ne relaxam curand, lista de cumparaturi pentru cina proiectata deja in minte, toate aceste mici planuri m-au ajutat sa ma urc in avion. De indata ce am decolat, mi-am inchipuit ca pasesc in afara aripii, astfel incat sa pot sa cobor in nori si sa merg pe deasupra lor ca Bastian in Poveste fara sfarsit. Pareau ca sunt mai multe forme deasupra norilor decat sub ele – nave indepartate, aisberguri, animale – si, pentru cineva ca mine cu un interes viu pentru exercitii de imaginatie, a fost relaxant sa ma gandesc ca sunt prima care traverseaza aceste taramuri aerisite si care se va odihni doar cand ajunge la orizontul indepartat. Soarele parca se inecase in nori si devenise o portocala neteda. De atunci, mereu cand zbor, exista o incantare deosebita sa plutesc deasupra norilor si sa stiu ca, pentru cateva ore, voi fi parte din aceasta animatie magnifica suspendata. Si micile lucruri palpabile, care au ajuns sa fie partea tangibila a povestii, provoaca un fel de liniste in mine: pahare de plastic cu bauturi fara gust, pastele la microunde si chipsurile ambulate in vid. Este ca si cum as fi deasupra tuturor si asta imi creaza noi avantaje din care imi pot vedea in mod obiectiv viata si aceste mici conforturi – livrate pe tava pentru a ma face sa uit ca sunt la mii de metri deasupra pamintului – sunt mecanismele prin care pot fi obiectiva fara sa fiu inspaimantata de realismul zborului. Pentru ca fiecare zbor pare nou, un nou inceput, are un fel de renastere de fiecare data cand il experimentez.
Aproape pot simti cum rotile avionului se desfasoara sub mine, aeronava se apropie de sol, ajung la terminal, Sosiri – exista o schimbare palpabila a starii de spirit in aer. Nu stiu cum o numiti voi, usurare colectiva, optimism innoit, bun venit acasa, oricum i-ati spune aterizarii, lucrurile se simt altfel, exista o usurinta si o jovialitate intre pasageri care, pentru mine, s-a simtit asemanator cu scoaterea dopului de la sticla de sampanie.
De fiecare data cand ajung pe Otopeni stiu ca imi va lua un timp interminabil sa imi dau seama unde am parcat, altul ca sa trec prin traficul din Bucuresti pana la apartamentul cu cazare regim hotelier din Floreasca – dar toate astea se simt ca si cum m-am asezat confortabil intr-un vis frumos.
Si cand revin la realitate, ma voi intoarce aici, la aeroport.
No Comments