Amprenta

24 iul. Amprenta

Plimbari prin Bucuresti am facut nenumarate si mereu m-am intrebat de unde i s-a tras eticheta “Micul Paris”? Ca Dambovita nu e Sena si ca la picioarele Arcului de Triumf nu se intinde niciun Champs Ellysee e clar, dar daca ne fortam un pic imaginatia, descoperim ca Bucurestiul acesta cu un trafic infernal si cladiri ridicate dupa placerea fiecaruia, a fost, la un moment dat, Micul Paris. Cum s-a ajuns acolo si, mai important, cum am putea reveni la acel statut?

Cred ca mai mult decat cladirile din trecut cu arhitectura lor deosebita, Bucurestiul a devenit Micul Paris datorita atmosferei si a oamenilor de la carma capitalei din acele vremuri care stiau exact ce au de facut pentru a face orasul sa infloreasca. Si, in plus, cred ca e doar o problema de optica.

In zona Parcului Carol sunt atat de multe de vazut, minunatii care sa va incante si sa va bucure ochii. Case ascunse in totalitate la umbra iederii, ce poarta in fiecare linie a lor farmecul fiecarui stil architectural, un profil ireal al frumusetii. Daca dupa o ploaie de vara te opresti pe singura strada in trepte din Bucuresti, strada Xenofon, se lasa o liniste atat de profunda incat nu se aud decat pisicile torcand si zgomotul pufilor de papadie cand iti ating pielea.  Te poti lasa purtat de peisajul divin si pastra aceasta stare farmecata ca pe un suvenir.

Dar cei mai multi aleg sa se grabeasca si trec nepasatori pe langa spectacolul orasului. Nu stiu de unde ni se trage graba asta, poate din trezitul in zorii zilei, de pe vremea cand eram copii, pentru a prinde un loc la coada pentru butelii, ulei sau zahar, caci spiritul competitiv nu pare a fi o caracteristica definitorie a natiei noastre. Parca deschidem etape in viata noastra doar pentru a bifa, intr-un jurnal imaginar, ca le-am incheiat, intr-o continua criza de timp.

Dar ganditi-va asa: timpul nu exista. Exista ceasuri. Timpul este doar o constructie convenita. Am luat distanta (o rotatie a pamantului si o orbita a soarelui), am impartit-o in segmente, apoi le-am pus etichete acestor segmente. Am fost programati sa ne traim vietile in aceasta constructie ca si cum ar fi reala. Am confundat constructia noastra comuna cu ceva care este tangibil si astfel am devenit sclavul ei.

Si daca amprenta proprie s-ar masura in emotii si nu in secunde, orasul nu ar fi doar confortul si design-ul modern al zilelor noastre, ci bunul simt, compasiunea si respectul pentru tot ce se petrece in jur iar noi am incepe sa fim oameni si nu doar simplii pioni pe imensa tabla de sah a vietii.